EDITORIAL-Armata de sacrificiu a rezervistilor militari români: De ce România își tratează rezerviștii ca pe cetățeni de rang social inferior?

Articolul din *Presa Militară*, care îl are ca punct de pornire pe colonelul (r) dr. Patrick Sensburg (fost parlamentar german și lider de prestigiu al rezerviștilor militari din din Germania), subliniază o axiomă geostrategică fundamentală: **nicio țară, oricât de bogată ar fi, nu își poate permite financiar și logistic o armată permanentă activă atât de mare încât să facă față unui conflict de proporții.** Soluția universal valabilă este o **rezervă militară solidă, bine pregătită și motivată**.

Contrastul dureros pe care articolul îl scoate în evidență este cel dintre modelul occidental și realitatea autohtonă, românească. 

În timp ce state precum Germania privesc rezerviștii ca pe un pilon central al rezilienței naționale și democratice, oferindu-le statut social, respect și resurse, în România realitatea legislativă, financiară și morală plasează această categorie într-o zonă a marginalizării.

EDITORIAL-Armata de sacrificiu a rezervistilor militari români: De ce România își tratează rezerviștii ca pe cetățeni de rang social inferior?

Într-o Europă zdruncinată de realitatea brutală a războiului de la granițe, discursurile oficialilor de la București abundă în promisiuni despre „reziliență”, „modernizare” și „angajamente ferme” în cadrul NATO. 

Însă dincolo de achizițiile scumpe de tehnică militară, pe care se așază adesea praful birocrației, armata română suferă de o vulnerabilitate sistemică majoră, ignorată cu o indolență cinică: **starea deplorabilă a rezervei militare.**

Recent, colonelul german Patrick Sensburg sintetiza o realitate de bun-simț strategic: *„Toate statele au nevoie de o rezervă adecvată, deoarece nu își vor permite niciodată să aibă o armată puternică permanentă.”* 

Într-o democrație consolidată precum Germania, rezervistul este văzut ca o punte esențială între societatea civilă și forțele armate – un cetățean respectat, protejat de lege și motivat să își apere țara. Din păcate, completarea amară adăugată pe plaiurile mioritice rămâne un adevăr incontestabil: *toate statele au respectul cuvenit pentru rezerviști, mai puțin România.*

Cum a ajuns România în situația de a avea o rezervă militară îmbătrânită, demotivată și, în mare parte, existentă doar pe hârtie? Răspunsul se află în disprețul sistemic cu care clasa politică și decidenții din MApN au tratat această categorie în ultimele două decenii.

În primul rând, asistăm la un faliment legislativ și conceptual. 

Programul „Rezervistului Voluntar”, lansat cu surle și trâmbițe în urmă cu câțiva ani ca soluție salvatoare după eliminarea stagiului militar obligatoriu, s-a dovedit a fi un eșec de proporții. Soldele derizorii oferite pe perioada în care acești oameni nu sunt la instrucție, lipsa de predictibilitate și hățișul birocratic au făcut ca locurile scoase la concurs să rămână an de an neocupate. Cine și-ar risca locul de muncă din mediul privat sau stabilitatea familiei pentru o compensație financiară simbolică și un set de echipamente învechite?

În al doilea rând, există o campanie toxică de decreditare publică a rezerviștilor proveniți din rândul cadrelor militare în retragere. 

În mod deliberat, decidenții politici au suprapus noțiunea de „pensionar militar” sau „rezervist” peste sintagma profund manipulatoare de „pensionar special”. 

Prin refuzul sistematic de a actualiza pensiile militare cu rata inflației sau cu soldele de grad și funcție ca ale celor pensionați după anul 2024 și/sau similare celor din activitate – încălcând propriile legi organice – statul român a transmis un mesaj periculos: *„Odată ce ai dezbrăcat uniforma, statul nu mai are nevoie de tine și nu îți mai datorează nimic.”*

Consecințele sunt dezastruoase. 

Rezerviștii de drept (cei care au efectuat stagiul militar înainte de 2007) au trecut de mult de vârsta optimă pentru luptă. În caz de mobilizare generală, România riscă să trimită în tranșee o armată de bunici, în timp ce tinerii din generațiile actuale nu au beneficiat de nicio formă minimă de pregătire militară sau de prim-ajutor în caz de conflict.

Cumpărarea de avioane de ultimă generație și sisteme de rachete Patriot este inutilă dacă nu are cine să le asigure logistica, paza sau înlocuirea în caz de uzură. Tehnologia nu luptă singură. Forța unei armate stă în capacitatea ei de a se regenera în caz de criză, iar această regenerare este imposibilă fără o rezervă activă, numeroasă și, mai ales, loială. Or, loialitatea este un drum cu două sensuri: nu poți pretinde sacrificiul suprem de la un cetățean pe care l-ai umilit și l-ai tratat cu indiferență pe timp de pace.

Este timpul ca decidenții de la București să se trezească din somnul geopolitic și să înțeleagă lecția oferită de partenerii occidentali. 

Respectul pentru rezerviști nu se manifestă prin discursuri patriotarde de Ziua Armatei, ci prin legi corecte, salarii și solde motivante, echipamente moderne și certitudinea că, dacă vor fi chemați sub arme, familiile lor nu vor rămâne de izbeliște. 

Până când rezervistul român nu va primi demnitatea și recunoașterea socială și financiară pe care le merită, securitatea națională a României va rămâne doar un mit bine ambalat în comunicate oficiale.

„Acesta este blogul oficial al inițiatorului ARM -Acțiunea Rezerviștilor Militari, Bejinariu Narciz, Vicepreședinte LADPM. Preluarea textelor se face doar cu menționarea sursei.”