Un român egal un român, de Ziua Unirii

O lecție din trecut pentru viitor

Ziua de 24 ianuarie, Mica Unire din 1859, ne amintește de un moment esențial în istoria noastră – primul pas spre înfăptuirea statului național român. Sub conducerea vizionară a lui Alexandru Ioan Cuza, această unire a fost nu doar un act politic, ci și un simbol al solidarității și al responsabilității pentru viitorul comun. În acea vreme, preocuparea pentru armată, pentru bunăstarea militarilor și familiilor acestora, precum și pentru dezvoltarea unui stat puternic, a demonstrat clar că progresul este posibil doar prin unitate și respect reciproc.

Pe lângă reformele administrative și economice, Cuza a pus accent pe organizarea armatei și pe asigurarea unui sistem de protecție socială pentru militari, inclusiv prin pensii și ajutoare de stat. Aceste măsuri, fundamentate pe respect și demnitate, au pus bazele unui sistem care a rezistat peste un secol și jumătate, deși astăzi se află în centrul unor controverse.

În actualitatea noastră, solidaritatea, principiul care a unit Principatele Române, pare să se fisureze. 

Pensiile militare, incluse pe nedrept în categoria pensiilor speciale, sunt atacate în mod constant, fără a ține cont de sacrificiile și limitările impuse militarilor de-a lungul carierei. 

Este nedrept să tratăm cu superficialitate contribuțiile celor care, prin natura profesiei, își pun viața în slujba țării.

Astăzi, 24 ianuarie 2025, în Piața Victoriei din București, români din toate categoriile profesionale se strâng într-o Horă a Unirii. 

Acest gest simbolic este mai mult decât o celebrare a trecutului; este o pledoarie pentru solidaritate între profesii, pentru echitate și respect reciproc. 

Așa cum fiecare categorie are rolul său esențial în construcția societății, la fel cum fiecare meserie contribuie la stabilitatea și siguranța noastră colectivă, trebuie să înțelegem că succesul unei națiuni stă în unitate.

În contextul amenințărilor globale și al schimbărilor sociale rapide, este esențial să ne amintim lecția Micii Uniri: progresul vine doar din cooperare și respect. 

Pensiile militarilor nu sunt un privilegiu nemeritat, ci o recompensă pentru sacrificiul și limitările profesionale care vin odată cu uniforma.

Un român egal un român – aceasta ar trebui să fie nu doar o declarație de principiu, ci un adevăr care să ghideze politica publică și relațiile dintre noi. Români sunt și muncitorii necalificați, și medicii, și militarii, și polițiștii, și profesorii, și minerii, iar fiecare merită echitate și respect pe tot parcursul vieții și carierei sale, dar și după momentul retragerii din activitate. 

Dacă astăzi mână în mână ne strângem în Hora Unirii, să o facem cu conștiința faptului că doar prin unitate și respect reciproc putem construi o societate dreaptă și prosperă.

Lecția echității din trecut și prezent

Într-o societate care se schimbă rapid, redefinindu-și prioritățile și valorile, poate fi tentant să reducem complexitatea unor categorii profesionale la simple cifre sau principii generale. Totuși, istoria ne amintește că echitatea nu înseamnă uniformitate, ci adaptarea tratamentului la specificul fiecărei profesii și la contribuția sa reală în societate.

În fiecare an, pe 24 ianuarie, sărbătorim Mica Unire, un moment fondator pentru modernitatea statului român. 

În centrul acestei realizări se află Alexandru Ioan Cuza, un lider vizionar care nu doar că a adus laolaltă două principate, dar a pus și bazele unui sistem solid de apărare națională și protecție socială pentru militari. Legea din 1865 privind pensiile militare demonstrează o înțelegere profundă a echității: respectul față de sacrificiul suprem al militarilor și dreptul acestora la o viață demnă, atât în activitate, cât și la pensie.

Astăzi, discuțiile despre pensiile militare sunt mai aprinse ca niciodată. Deși acest sistem există de peste 156 de ani, fiind modelat pe tradiția occidentală, el este acum adesea etichetat drept „special” – un termen care a devenit, în discursul public, sinonim cu privilegiul. Dar cât de justificată este această percepție?

Argumentele susținătorilor desființării pensiilor militare de stat pornesc de la ideea egalității absolute: „Un bătrân egal un bătrân” sau „toți pensionarii trebuie să primească pensii bazate pe contributivitate”. Însă această abordare ignoră realitățile fundamentale ale profesiei militare. Un soldat nu are un program de opt ore, nu își poate negocia drepturile prin sindicate și trăiește constant cu riscul sacrificiului suprem. În plus, Codul Penal tratează militarul diferit, sancționându-l aspru pentru orice abatere, inclusiv pentru absențe nejustificate.

Să echivalăm un militar cu un alt angajat este o simplificare periculoasă. 

A fi militar înseamnă mai mult decât a avea o meserie; înseamnă a-ți asuma responsabilități unice pentru apărarea statului, chiar cu prețul vieții. Fără această disponibilitate continuă, siguranța națională și ordinea publică ar deveni vulnerabile.

Mai mult, cifrele arată că marea majoritate a pensionarilor militari au venituri modeste. 

Într-un astfel de context, miza financiară a desființării pensiilor militare devine insignifiantă. Atunci, dacă nu există un beneficiu real pentru bugetul statului, ce se urmărește?

Poate fi o chestiune de principii, dar principiile trebuie să fie fundamentate pe realități.

Egalitatea nu înseamnă omogenizare. 

Militarul, prin natura profesiei sale, are dreptul la un tratament diferit, care să reflecte restricțiile, sacrificiile și riscurile asumate pe timpul carierei militare.

Istoria modernă ne oferă o lecție importantă. Alexandru Ioan Cuza și Napoleon Bonaparte au înțeles că o armată respectată și susținută este un pilon al securității naționale. Același lucru îl recunoaște și NATO, unde militarii beneficiază de sisteme de pensii similare celor din România.

Așadar, înainte de a decide soarta pensiilor militare, ar trebui să privim dincolo de cifre și să înțelegem adevărata valoare a militarilor pentru societate. Egalitatea de tratament nu poate fi aplicată doar la pensie; ea trebuie să fie o constantă pe toată durata vieții active.

„Un român egal un român” nu trebuie să însemne ignorarea specificului fiecărei profesii, ci tratarea fiecărui individ cu respect și echitate, în funcție de contribuția sa la binele comun. 

Numai astfel putem construi o societate care să onoreze trecutul și să își protejeze viitorul.