România, o rană deschisă sub lumina geniului eminescian

La 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii românești”, vorbele sale despre societate, politică și politicieni, dar și morala publică, par mai actuale decât în vremea în care au fost rostite. 

EMINESCU: „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”

Deși timpul a trecut, „turma netrebnicilor” pe care poetul o îndemna să fie alungată continuă să bântuie coridoarele puterii, perpetuând corupția, incompetența și nedreptatea.

„Alungați turma acestor netrebnici” – o chemare la trezire care răsună ca un ecou astăzi, într-o Românie care încă suferă sub povara acelorași tare sociale. 

De ce oare, la mai bine de un secol distanță, „trădătorul e geniu, plagiatorul e erou, pungașul devine bogat, panglicarul e om politic”? 

Pentru că, așa cum observa Eminescu, poporul pare adesea orbit de spectacolul celor care își maschează lipsa de caracter sub aparența „măreției”.

Sunt cuvinte care dor, pentru că oglindesc adevăruri dureroase: „Greșelile în politică sunt crime”, scria Eminescu, iar astăzi vedem efectele acestor crime asupra unei națiuni care muncește, dar rareori culege roadele muncii sale. 

„Țara muncește înzecit pentru a întreține absenteismul și luxul” – și este suficient să ne uităm la contrastul dintre bogația exorbitantă a unui grup restrâns al elitei politice și justiției și lipsurile unei populații îngenuncheate de sărăcie pentru a înțelege actualitatea acestor vorbe.

Eminescu critica vehement „numirile în funcțiuni” făcute pe criterii de nepotism și interese meschine, iar realitatea de astăzi nu este cu mult diferită. 

„Toate numirile nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputații …” – o observație care, într-o țară normală, ar fi o acuzație gravă, dar care, în România, a devenit o banalitate. 

Cum să progreseze un stat când competența este marginalizată, iar nulitățile ocupă poziții-cheie?

„Corupția, risipa banului public, destrăbălarea administrației” – de câte ori auzim aceste cuvinte astăzi? 

Sunt omniprezente în discursul public, în știrile care denunță scandal după scandal, în șoaptele dezamăgite ale cetățenilor care nu mai văd nicio scăpare. 

„Mizeria materială și morală a populației” despre care vorbea Eminescu nu doar că persistă, ci pare să se fi adâncit, transformând România într-o țară care nu își mai găsește busola morală.

Poate cea mai dureroasă imagine pe care Eminescu o lasă este aceea a unei țări care se stinge, sufocată de propriii săi conducători. „Luceferi nu mai strălucesc, când țara e o rană” – ce metaforă mai potrivită pentru o Românie care, deși mândră prin istorie și frumusețe, sângerează sub povara nepăsării? 

Când elitele intelectuale emigrează, când tinerii își caută salvarea peste granițe, iar clasa politică se îmbogățește pe seama dezastrului, rana devine tot mai adâncă.

Și totuși, dacă Eminescu ar putea privi România de astăzi, poate ar găsi o fărâmă de speranță. Poate ar vedea, în protestele de astăzi, în dorința unei noi generații de a pune capăt corupției și imposturii, o lumină firavă, dar vie. Poate ar înțelege că lupta pentru dreptate și onoare nu este pierdută, ci abia începe.

Căci, la urma urmei, „luceferii” nu dispar niciodată. Ei doar așteaptă să fie redescoperiți, să strălucească din nou, când rana va începe să se vindece. 

România mai are o șansă, dar pentru asta trebuie să asculte chemarea geniului său: să alunge netrebnicii de la putere, să cultive meritul și să-și reclădească destinul cu demnitate.