Referendum vs. reviriment al jurisprudenței CCR
Ce se poate face atunci când CCR prescrie o conduită (de tipul „obligației de a face”) pe care nu o poți contesta și care, în plus, este general obligatorie?
Ce-ar fi de făcut atunci când această conduită e disputată nu doar în societate, ci și în chiar cuprinsul deciziei CCR prin existența unor opinii separate (de respingere a soluției) la opinia majoritară și, respectiv, concurente (de asumare a soluției, dar cu alte considerente) în interiorul opiniei majoritare?
Ce forță morală poate avea o dispoziție dacă ea nu este asumată în societate și nici măcar în completul constituțional care a pronunțat-o?
Legalitatea pretinde, de bună seamă, aplicarea mecanică a unui act jurisdicțional definitiv. Numai că legalitatea singură, fără forța morală a actului și încrederea pe care aceasta o produce în țesătura societății, poate naște monștri, așa cum ne învață istoria.
Autoritățile publice nu vor fi cu adevărat legitime dacă nu-și vor consolida credibilitatea prin captarea încrederii cetățenilor.
Fără a fi credibile în sine, chiar dacă au legitimitate formală, deciziilor CCR le va lipsi forța morală care poate forma mentalități democratice.
Revine în actualitate discuția cu privire la referendum, cu toate nelămuririle aferente: când e referendum de modificare a Constituției și când nu ?!
De la referendumul din 2009 încoace (cel cu unicameralismul și limitarea numărului de parlamentari la 300), toată lumea vorbește de referendum decizional și referendum consultativ.
Înainte de asta nu exista o astfel de distincție, ea a fost inventată pentru a justifica (oarecum) ignorarea rezultatului din 2009.
Constituția nu vorbește despre două feluri de referendum, iar legea (3/2000) zice așa:
Referendumul național constituie forma și mijlocul de consultare directă și de exprimare a voinței suverane a poporului român cu privire la:
a) revizuirea Constituției;
b) demiterea Președintelui României;
c) probleme de interes național.
Consultare ȘI exprimare a voinței suverane.
Nu e cu SAU.
Apoi, observați că toate trei variante au fix același regim juridic.
E voință suverană (așa zice și în Constituție, ea însăși votată prin referendum) deci rezultatul unui referendum, de orice fel are forță echivalentă cu a unui articol din Constituție.
Atunci de ce prevede Constituția o altă procedură de modificare decât un simplu referendum?
De ce mai votează ăia în Parlament (cu ⅔, majoritate calificată) atunci când e vorba de demiterea președintelui sau de modificarea Constituției?
De fapt, întrebarea trebuie pusă cumva invers: numai procedura de votare în parlament, urmată de aprobarea prin referendum, este singura modalitate de modificare a Constituției?
Deruta vine de la un articol din Legea Referendumului, care zice așa:
...(2) Organizarea și desfășurarea referendumului cu privire la revizuirea Constituției, precum și rezultatul acestuia sunt obligatorii.
…de unde s-ar înțelege că celelalte nu sunt obligatorii !?
Dar, dacă ar fi așa, s-ar nega însăși conceptul de suveranitate, de vreme ce Constituția spune că aceasta se exercită de către popor, fie prin aleși, fie direct, prin referendum.
Așadar, în limbajul public a intrat această diferențiere absolut artificială – la referendumul consultativ ne cheamă președintele, votăm, iar apoi parlamentarii mai văd ei dacă țin cont sau nu de rezultat, în timp ce la referendumul decizional e vorba fie de demiterea președintelui, fie de modificarea Constituției, după îndeplinirea procedurilor parlamentare de demitere/modificare.
În realitate, singurul for decizional este poporul, iar procedura parlamentară de îndeplinire a rezultatului putându-se desfășura înainte sau după referendum.
Ar rezulta, deci, că referendumul din 2009 a modificat de facto Constituția și, pe cale de consecință, că toate parlamentele rezultate după aceea au subminat de fapt suveranitatea poporului român, fiind alcătuite din niște impostori formal denumiți aleși ai poporului într-o mascaradă de democrație.
Dar conform doctrinei, referendumul este “un procedeu democratic prin care poporul instituționalizat exercită în mod direct suveranitatea națională.
Astfel, referendumul poate fi: constituțional sau legal; decizional sau consultativ; normativ sau abrogativ; facultativ sau obligatoriu.
Referendumul constituțional este acel referendum obligatoriu care are loc în momentul în care se pune problema unei legi de modificare a Constituției – în acest moment, poporul decide dacă e de acord cu modificarea Constituției conform legii sau nu.
Referendumul decizional este acel referendum care produce efecte directe și care nu are nevoie de alte intervenții ale altor organe pentru a produce efecte juridice. Referendumul consultativ este acel tip de referendum care produce rezultate indirecte și care are nevoie de intervenția unui alt organ, în general cel legislativ, pentru a produce efecte juridice.
Referendumul normativ este acela care duce la adoptarea unei legi care să producă efecte juridice, pe când referendumul abrogativ este acela care duce la abrogarea unei legi și la încetarea efectelor juridice ale acesteia.
Referendumul facultativ este acel tip de referendum a cărei prezență nu este absolut necesară pentru o anumită procedură în cadrul căreia ar putea fi acesta exercitat. Referendumul obligatoriu este acel referendum care este prevăzut ca o condiție necesară pentru un anumit tip de procedură și fără de care aceasta nu poate avea loc.
Referendumul mai poate fi național sau local. Cel național este acela care are loc la nivelul întregii națiuni, care implică o problemă de interes național, pe când cel local are loc la nivelul unei regiuni sau a unei unități administrativ-teritoriale și prevede o problemă de interes local.
Referendumul este prevăzut expres de către Constituție, în diverse situații. Astfel reiese importanța sa ca instrument de exprimare a suveranității populare în cadrul sistemului democrat implementat la nivel constituțional. Mențiunile cu privire la referendum sunt:
Articolul 2, alineatul 1 – referitor la suveranitatea națională ca principiu o “(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”4
Articolul 90 – prevăzut ca una dintre atribuțiile Președintelui României – acesta are dreptul, dar și îndatorirea de a consulta poporul prin intermediul referendumului (acest tip de referendum este consultativ, conform doctrinei) o “Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.”5
Articolul 95, alineatul 3 – referendumul care are loc în cadrul procedurii de demitere a Președintelui României
FLUCTUAȚII DE INTERPRETARE ÎN JURISPRUDENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE REFERITOARE LA REFERENDUM
Este cunoscut faptul că în cazul jurisprudenței Curții Constituționale există noțiunea de reviriment al jurisprudenței – astfel, Curtea, prezentată cu fapte noi, în situații și cadre sociale, economice și politice noi poate să revină asupra opiniilor pe care le avea anterior din cauza acestor schimbări.
Acesta este cazul și în cadrul legislației referitoare la referendum, mai ales în cazul cvorumului de participare la referendum.
Comentarii
Trimiteți un comentariu